Acum mulți ani am văzut filmul Whiplash, cu Milles Teller și J.K. Simmons, un film care m-a marcat, și pe care m-am bucurat să-l revăd de curând pe Netflix. Vreau neaparat să vorbesc puțin despre el pentru că e un film excepțional, după părerea mea, nu numai din punct de vedere artistic, ci și pentru că sondează în cele mai profunde straturi ale psihicului uman, oferind tot atâtea lecții de viață, câte uși reușesti să deschizi. Pentru că sunt uși după uși de deschis, este un film “scară”, “spirală”, pe care îl poți decoda de la prima până la ultima treaptă, în cele mai profunde moduri, pe toate planurile.
Dacă ar fi să povestesc despre filmul ăsta folosind “cheia” care deschide ușa prieteniei (prietenia aia absolută dintre doi oameni), ar fi o poveste perfectă despre conexiuni, despre chimie, despre ce înseamna a fi acolo, despre ce înseamnă a nu trăda, despre ce înseamnă a crede în celălalt dincolo de absențe, dincolo de răutăți, despre a-l ține pe celălalt de mână până la capăt, orice-ar fi. Despre încredere.
Dacă ar fi să văd totul prin filtrul talentului, al harului, al dăruirii, ar fi un film despre ce înseamnă valoarea adevărată, care nu poate exista în afara unui fel de uitare de sine, în afara modestiei, a unei lipse totale de aroganță și, mai ales, în afara granițelor narcisismului. Despre cum valoarea nu are nevoie de “aripi” ca să zboare, ea zboară, oricum, cu mult mai sus decât ar face-o cu o pereche de aripi, despre cum valoarea există, orice ar fi, în afara celui care o conține.
Dacă ar fi să văd filmul ăsta prin lentila “stăpânirii de sine/ a autocontrolului“, ar fi un film perfect despre ce înseamnă a fi cu adevărat puternic. Putere care nu poate exista în afara unui imperiu, bazat pe valori reale, construit în interiorul tău. Pentru că, în afara unui imperiu solid și stabil, totul este o iluzie, o iluzie care, la fel ca baloanele de săpun, pocnește brusc și dispare la fel de brusc la prima atingere. Și atunci nu ar fi decât un film despre ce înseamna “a domina” în sensul rău, pentru ca a domina, în sensul bun, superior, înseamna a observa și a avea grijă, în timp ce a domina, în sensul rău, neevoluat, înseamnă a tăia sforile și a strivi.
Dacă ar fi sa vedem filmul ăsta din perspectiva romantică, ar fi o dramă. Pentru că nu te poți alinia normelor, nu poti funcționa “corect” conform regulilor sociale și, în același timp, să creezi, să arzi cu totul, de la temelii până la vârf, pentru opera ta. Trebuie să alegi, și, de cele mai multe ori, cand e vorba de creație de geniu, alegerea nici măcar nu iți aparține, își aparține sieși, și e mai aproape de nebunie decât de “normal”.
Dacă îl vedem din perspectiva artistului, atunci este un film perfect despre ce înseamnă arta, creația și forța care fac ca lucrurile să se miște în univers, despre acel ceva care dă un sens vieții. Despre cum artistul nu are nicio putere asupra lui însuși, pentru că el este, de fapt, un instrument pentru arta sa, nicidecum stăpânul ei.
Whiplash este, până la urmă, un film despre viață. Despe cum ființa umană intră în viață din zona “anonimatului”, din partea mai largă a unei pâlnii, prin care intrăm toți, și se regăsește apoi, își compune elementele, ca un râu între cele două maluri, în partea de jos a pâlniei, cea a curgerii, a unicității și a autenticității.