Privilegiile profesiei de psihoterapeut, dar mai ales dezvăluirea cu onestitate a riscurilor profesionale, sunt două subiecte foarte importante asupra cărora se oprește Irvin Yalom în cartea sa, “Darul psihoterapiei”, carte pe care eu o consider o lectură obligatorie pentru orice psiholog sau psihoterapeut în devenire, motiv pentru care am decis să scriu câteva rânduri despre ea.
Nu mulți sunt cei care descriu cu atâta sinceritate părțile negative, riscurile, problemele, pierderile și suferințele psihoterapeutului. Yalom consideră că, prin prisma faptului că vocația de psiholog este una solicitantă, terapeutul de succes ar trebui să facă față izolării, anxietății și frustrării inevitabile acestei munci.
Unul dintre cele mai mari pericole care îl vânează din umbră pe psihoterapeut este, paradoxal, propriul lui fotoliu, în care ar putea rămâne încremenit, înconjurat de diplome, călătorind în fiecare zi, în mintea lui, doar între cele două maluri călduțe ale achizițiilor sale de până atunci. Cu alte cuvinte, pericolul de a crede că știe tot, că a învățat destul, că deține adevărul și că doar acest adevăr văzut prin lentilele lui este cel valid, că lucrurile sunt doar așa cum le vede el, prin prisma studiilor făcute și prin prisma specializării alese de el.
Însă psihoterapeutul trebuie să nu piardă niciodată din vedere faptul că orice specializare este o ușa deschisă care închide alte uși în urma ei, că pe măsură ce înaintează într-o singură direcție, drumul se îngustează din ce în ce mai mult, iar riscul să rămâna blocat într-o fundutătură de la capătul tunelui este uriaș. Odată bifate toate obligațiile impuse de legislație pentru a putea profesa, tentația de a deveni autosuficient se infiltrează insidios în rutina sa zilnică.
Așadar, psihoterapeutul are nevoie de o oarecare detașare de propria sa profesie, și de o analiză constantă, cu o privire obiectivă și care să cuprindă ansamblul, dar și de o gândire critică, bazată pe rațiune, pentru a nu pierde din vedere multiutudinea de potențiale fațete ale adevărului. Limitările date de orice specializare nu fac altceva decât să blocheze deschiderea atât de necesară ieșirii din tiparele convenționale, tipare care duc la abordări unidirecțioanale, la împotmolirea în clișee, la punerea de etichete și încremenirea în stereotipuri.
Puțini sunt psihoterapeuții care realizează că toate aceste lucruri nu fac altceva decât să le slabească puterea, de fapt, pentru ca o slabă pregătire și o blazare în concepte și teorii deja erodate, pe drumuri bătătorite, nu numai că îi fac vulnerabili, dar riscă și să se întoarcă, la un moment dat, împotriva lor. Fără o bază solidă care să cuprindă o minimă cunoaștere a marilor opere literare, fără fundamentele unei culturi generale macar acceptabile, fără noțiuni de bază din filosofie, istorie, medicină, etc., un psihoterapeut s-ar putea simți copleșit în cabinet în interactiunea cu anumiți clienti, sau prins în capcana mediocrității, incapabil să susțină măcar un dialog superficial pe marginea preocupărilor sau problemelor clienților săi.
De asemenea, Yalom consideră că psihoteerapeutul poate ajunge să iși neglijeze relațiile personale tocmai pentru că la sfărșitul zilei de muncă ajunge acasă secătuit de dorința de a mai relaționa. La această izolare, spune Yalom, contribuie și vizunea psihologului asupra lumii, deoarece relațiile cu ceilalți sunt văzute în alt mod, acesta pierzându-și deseori răbdarea cu ritualurile sociale și cu birocrația, și nu mai poate tolera întâlnirile trecătoare superficiale sau discuțiile mărunte.