Imediat după ce venim pe lume, primele lucruri pe care le experimentăm sunt senzațiile şi emoțiile. Gândurile apar mult mai târziu în viața noastră, după apariția limbajului. La început, singura cale de comunicare cu mama sau cu persoana semnificativă din viața noastră este emoția.
Plângem ca să semnalăm că ne este foame, țipăm când avem un disconfort, zâmbim când mama se conectează în mod autentic cu noi şi ne zâmbeşte, gângurim când suntem ținuți în brațe şi alintați, adică, simplu spus, emoția este primul nostru limbaj, cel mai natural.
Însă, pe măsură ce creştem, ajungem cumva să învățăm din reacțiile părinților noştri că unele emoții sunt rele, indezirabile sau greşite. Lucru care, implicit, vine cu anumite etichete asupra sinelui nostru, sunt rău, nu sunt dorit, nu contez, e ceva greşit cu mine.
În realitate nu există emoții bune sau emoții rele, societatea este cea care le clasifică astfel. Natura este extrem de inteligentă şi nu ne-ar fi inzestrat cu lacrimi dacă acestea nu ar fi avut un rol important. Nimic din structura organismului uman nu este inutil din punctul naturii de vedere.
Însă din punctul omului de vedere, plânsul este un semn de slăbiciune, e o “chestie de fete”, ceva ruşinos, mai ales pentru băieți, şi, din nefericire, incă persistă aceste prejudecăți în societatea noastră. În realitate, plânsul este eliberator, vindecător, iar lacrimile chiar spală şi diluează suferința.
Furia este o altă emoție interzisă, ruşinoasă, nedorită, iar exprimarea ei incă sperie părinții în aşa măsură încât este printre principalele motive de recurgere la pedepse. Exprimarea furiei vine, de multe ori, la pachet cu retragerea temporară a iubirii sau a atenției din partea părinților, aşa că noi invățăm devreme în viață ori să o reprimăm şi să o transformăm în altceva mai dezirabil, cum ar fi sarcasmul, ironia sau chiar tristețea, ori să o exprimăm în moduri agresive, distructive, prin izbucniri violente sau crize de nervi.
Greşim în relația cu copiii, dar şi în relațiile de cuplu, când, din dorința de a nu îl vedea pe celălalt suferind, îi negăm sau îi minimizăm emoțiile, în loc să i le validăm şi să i le oglindim. Ne vine “natural” să spunem “ei, hai, că asta este o prostie, ăsta nu e motiv de plâns”, “lasă că o să-ți treacă”, “nu merită să plângi doar pentru atâta lucru”, “doar fetițele plâng, tu eşti bărbat, trebuie sa fii puternic”, “nu pot să cred că suferi după un prost”, etc. Când de fapt nevoia lor este doar aceea de a fi auziți, crezuți, văzuți și acceptați. “Văd că suferi, simt că ti-e greu, sunt aici”, “văd că ești furios, ai tot dreptul să simți asta, îmi imaginez că e greu”, etc.
Ce mesaj ajunge la copil, de exemplu, când furia lui este pedepsită? Sau când jelirea unei jucării pierdute este minimizată? Sau când tristețea lui trece neobservată? Mesajul pe care-l decodifică este acela că el nu contează, că nu este suficient de bun, că nu este acceptat, că nu este văzut, că este defect. Şi uite-aşa ajungem adulți care nu-şi pot nici măcar identifica emoțiile, şi atunci ce să mai vorbim despre importanța trăirii lor!? Avem acces doar la cele câteva emoții reactive, cele care se văd, şi uneori cu multă muncă în terapie avem curaj să ne uităm la ce este sub acea supărare, sau sub acea frică, sau sub acea stare de rău.
Ne sperie atât de tare emoțiile primare, profunde, vulnerabile, cele “ascunse”, încât de foarte multe ori spunem cu lacrimile şiroind în barbă “dar eu sunt bine, am trecut peste, a fost demult, nu mai simt nimic, nu-mi mai pasă.”
Problema cea mai mare cu reprimarea sau cu negarea emoțiilor este că ele, de fapt, nu dispar dacă le ascundem sub preş, sau dacă refuzăm să ne uităm la ele, sau dacă le minimizăm. Ele se acumulează undeva în “bucătăria” subconştientului, într-o oală sub presiune, şi fierb acolo la foc mic ani de zile… pânâ când un trigger dă focul mai mare la oală şi atunci capacul cedează… Iar acele emoții reprimate fierte la foc mic atâția ani ies acum la iveală, “gătite” sub forma unor preparate elaborate, cu ingredinte din grădinile depresiei, anxietății, panicii, fobiilor, dependențelor, etc.
Nu este suficient doar să le oglindim celorlați emoțiile într-un mod empatic, ci este necesar şi să le dăm timpul şi spațiul să le consume, să le trăiască, să treacă prin ele. Pentru că ele, ca absolut orice în universul ăsta, urmează un ciclu natural şi trec prin nişte etape, începutul, ascensiunea, platoul, linia descendentă, şi finalul, cel care închide cercul. Iar orice cerc neînchis este, în fond, un fel de afacere neîncheiată, care va rămâne mereu agățată undeva pe lista de “to do” a minții noastre.
Însă, atât timp cât noi înşine ne refuzăm propriile emoții, fugim de ele, le ascundem, atât timp cât acestea ne sperie, atât timp timp cât le negăm la noi inşine, nu vom avea capacitatea şi nici resursele să acceptăm emoțiile celorlalți, să stăm lângă ele, să le vedem şi să le lăsăm să se consume fără a mai lua personal existența lor.
Ne-am obișnuit să privim emoțiile negative ca pe niște intruși periculoși: frica, tristețea, furia par să ne amenințe echilibrul, să ne tulbure pacea interioară sau imaginea de sine. Și totuși, a încerca să le negăm sau să le evităm nu face decât să le transforme în umbre care cresc în tăcere, influențând felul în care gândim, simțim și ne raportăm la ceilalți.
Din perspectiva terapeutică, emoțiile negative nu sunt dușmani; ele sunt mesageri ai nevoilor noastre neîmplinite, ai limitelor încălcate și ai experiențelor nerostite. Frica de tristețe sau furie ne poate opri să simțim autentic și să acționăm cu responsabilitate, iar evitarea lor devine o strategie aparent sigură, dar care de fapt duce la izolare.
A învăța să stai cu emoțiile dureroase, să le asculți și să le înțelegi, fără a te identifica complet cu ele, este unul dintre cele mai puternice acte de curaj emoțional. În terapie, această întâlnire cu vulnerabilitatea devine terenul unde se cultivă autocompasiunea, claritatea și libertatea de a alege cum să reacționăm și să ne trăim viața.