Cu toții știm că într-un cuplu comunicarea este unul din elementele cheie care mențin iubirea și o dezvoltă dincolo de etapa inițială a îndrăgostirii, însă nu orice comunicare este constructivă, chiar dacă îți exprimi emoțiile și verbalizezi corect ce anume te-a rănit. Felul în care îți manifești acele emoții este, de fapt, cheia.
În terapia de cuplu centrată pe emoții, EFT, există sintagma comunicare empatică, ceea ce înseamnă că trebuie să ai mereu în background ideea că atunci când ceri ceva de la partenerul de cuplu trebuie nu numai să fii atent să nu rănești prin tonul vocii, prin reproșuri mascate, prin limbajul corpului, sau chiar prin tăceri, ci și să-l faci pe celălalt să simtă că ceea ce îi ceri, ceri într-un mod vulnerabil. A cere în mod vulnerabil este singura cale de a obține un răspuns potrivit nevoii tale reale.
Însă ca să poți cere într-un mod vulnerabil este nevoie de o bună cunoaștere de sine, de analiză și introspecție, iar aceste lucruri sunt dificil de obținut de unul singur, în afara unui ghidaj oferit de un terapeut specializat pe probleme de cuplu. Atunci când i te adresezi celuilalt într-un mod acuzator, referindu-te în principal la ce anume a făcut rău, chiar dacă te referi la comportament, și nu la persoană, determini în acesta o poziționare reactivă, punct din care acea comunicare, chiar dacă este onestă și plină de emoții, nu mai duce la o conexiune reală între două voci, ci la două comunicări distincte, paralele.
Emoțiile negative sunt de două feluri, primare și reactive. Simplu spus, emoțiile reactive sunt ceea ce se vede, furia, de exemplu, iar emoțiile primare sunt ceea ce determină emoțiile reactive, rana profundă și vulnerabilă pe care, de obicei, oamenilor le este frică să o dezvăluie. Ca adult este mai ușor să exprimi prin furie disperarea pe care ai simțit-o cândva în copilărie când te-ai simțit abandonat, de exemplu. Este mai ușor să exprimi nemulțumirea față de un comportament al partenerului decât faptul că undeva adânc în structura ta este îngropată durerea că nu ai fost important pentru figurile de atașament din copilărie, că nu ai contat, că nu ai fost auzit.
Emoțiile reactive sunt cele care îi indepărtează pe parteneri, în loc să-i apropie, cum fac emoțiile primare exprimate într-un mod vulnerabil și empatic, chiar dacă ambele sunt aparent tot o comunicare onestă. Din păcate, însă, nimeni nu poate fi vulnerabil dacă nu are siguranța că este prețuit și contează pentru partener, și dacă nu are certitudinea că partenerul îi va răspunde adecvat când va avea nevoie să fie alinat și ținut strâns în brațe.
Abia când ambii parteneri învață să transforme răspunsurile emoționale rigide în emoții profunde, are loc adevărata comunicare, cea care apropie, cea care duce la acel atașament sănătos în afara căruia este nenatural să trăim, cea care schimbă muzica în cuplu.