Oare poți fi un cardiolog bun dacă tu însuți ai ceva probleme cu inima!? Sau oare poți fi un profesor extraordinar chiar dacă proprii tăi copii nu excelează la școală!? Dar oare poți fi un obstetrician bun dacă ești bărbat și nu știi din proprie experientă ce înseamnă o sarcină sau o naștere!? Sunt întrebări retorice, evident, însă am vrut să punctez astfel cât de absurd este să ai așteptări de la un profesionist într-un domeniu nu prin prisma studiilor, competențelor sau rezultatelor, ci prin prisma vieții personale sau a trecutului acestuia.
Am auzit lucruri de genul “nu-mi dă mie sfaturi de parenting o domnișoară de douăzeci şi ceva de ani care nici nu are copii”, deşi persoana respectivă are studii, competențele necesare şi chiar har pentru a fi educator sau consilier psihologic.
Sau “nu-mi dă mie sfaturi despre relații cineva care n-a fost căsătorit sau care a divorțat de nu ştiu câte ori”, fără să mai conteze absolut deloc faptul că persoana aceea este un psihoterapeut care a studiat ani de zile, este pasionat de ceea ce face, are ani de experiență și chiar rezultate notabile în munca sa cu familiile sau cuplurile.
Nu numai că punem aceste etichete doar pe frunțile celorlalți, niciodată pe ale noastre, dar nici măcar nu observăm că le fabricăm superficial și cu dublă măsură. Dublă măsurā pentru că, exact cum spuneam la început, nu ne interesează (şi nici nu ar trebui) cum stă un cardiolog cu inima, nici cum învață sau ce au ajuns în viață rudele profesorilor noştri, nici dacă nutriționistul la care mergem și care ne-a schimbat radical viața face sport sau este sănătos tun, dar pare extrem de important să știm dacă un psihoterapeut are familie sau nu, are copii sau nu, sau cum a stat cu relațiile în trecut, etc.
Cumva, observ că în mentalul colectiv bântuie ideea că un psiholog ar trebui să fie un fel de Mesia, un om care nu suferă niciodată, care nu plânge, care nu trece prin despărțiri sau pierderi, un om mereu calm, care nu ridică tonul niciodată, sau care nu are perioade dificile în viață sau nevoie de ajutor în momentele grele. Mai mult, aşteptările absurde şi rupte de realitate se duc şi in trecutul acestuia, trecut care ar trebui, conform acestor așteptări, să fie unul lipsit de suferințe, zbateri sau dificultăți.
Cu toate că, dacă analizăm puțin mai în profunzime lucrurile, în anumite profesii tocmai aceste “imperfecțiuni” și pierderi suferite de-a lungul vieții aduc acel plus valoare în munca cu oamenii. Ar fi bine să reflectăm cu toții la faptul că nu putem evolua emoțional, mental sau spiritual dacă, pe măsură ce înaintăm în viață, nu golim sacul plin cu etichete și verdicte pe care-l târâm în spate, și dacă nu conștientizăm că neavând compasiune, respect și înțelegere pentru ceilalți, nu putem ajunge să avem compasiune, respect și înțelegere nici față de noi înșine. Iar un sac care atârnă tot mai greu, ne va împiedică să stăm drept, ne va incetini sau chiar ne va opri din mers.