A fi părinte înseamnă nu numai a avea parte de o experiență plină de satisfacții, ci și a fi expus unor situații foarte provocatoare. Aproape toți părinții sunt expuși stresului parental într-un grad mai mare sau mai mic, și cu diverse consecințe asupra funcționării și bunăstării familiei.
Stresul parental este un proces dinamic, iar riscul de instalare al burnout-lui apare atunci când există mari dezechilibre între cererile multiple, constrângerile și renunțările pe care le implică rolul parental (de exemplu, solicitarea fizică și mentală, timpul foarte limitat pentru propiile nevoi, simțul crescut al responsabilității), și recompensele parentale (cum ar fi sentimentul împlinirii și al creșterii personale), dezechilibre potențate și de capacitatea redusă a părintelui de a face față stresului.
În concluzie, acest dezechilibru cronic între stresul parental și recompensele personale este cel care duce la burnout.
Burnout-ul parental este definit ca „o stare de epuizare intensă în care părintele devine detașat emoțional față de copiii săi și se îndoiește de capacitatea sa de a fi un părinte bun” (Roskam, 2017).
Epuizarea parentală cuprinde patru dimensiuni:
- epuizarea emoțională și fizică
- distanțarea emoțională
- saturația
- contrastul
Epuizarea emoțională și fizică este manifestarea burnout-ului care apare cel mai adesea prima. Părintele se simte copleșit și lipsit de energie, și, de cele mai multe ori, nici nu conștientizează acest lucru în prima fază, crezând că totul va reveni la normal doar cu un somn bun, minimizând astfel simptomul care ar putea opri procesul care va duce ulterior la burnout.
Distanțarea emoțională se caracterizează prin detașarea față de copii, manifestată prin scăderea atenției, scăderea implicării în activitățile de rutină în relația cu copilul, și dificultățile în manifestarea afecțiunii.
Saturația se caracterizează prin incapacitatea părintelui de a-și îndeplini rolul parental și prin pierderea plăcerii de a fi părinte, plăcere pe care o avea anterior.
Contrastul se referă la conștientizarea pe care o are părintele privind diferența dintre părintele care a fost și părintele care a devenit (Roskam, 2018).
Așadar, burnout-ul parental este un sindrom caracterizat prin epuizare emoțională și fizică, scăderea sentimentului de realizare în rolul parental, distanțare emoțională față de copil și un contrast între sinele parental real și sinele parental ideal, adică o senzație copleșitoare de inadecvare în rolul de părinte.
În populația generală, prevalența burnout-ului parental variază între 1 și 10 %, însă poate ajunge chiar și la aproape 40 % în rândul părinților copiilor cu boli cronice, conform unor studii recente.
Consecințele epuizării părinților pot duce la efecte multiple asupra sănătății fizice și mentale a acestora, asupra funcționării cuplului, dar și asupra dezvoltării copilului.
Mai precis, la nivel parental, severitatea burnout-ului crește incidența ideilor suicidare, a tulburărilor de somn și a comportamentelor de dependență. Mai mult, simptomele de distanțare emoțională ale epuizării părinților sunt susceptibile de a contribui la conflicte de cuplu și la comportamente neglijente și violente față de copil.
Având în vedere că burnout-ul parental ar putea constitui o amenințare directă la adresa siguranței psihologice și fizice a copiilor, precum și la sănătatea părinților, este esențială prevenirea și tratarea acestuia pentru a-i limita consecințele negative asupra bunăstării întregii familii.
Printre intervențiile care și-au demonstrat eficacitatea de-a lungul timpului sunt tehnicile de mindfulness, terapia cognitiv-comportamentală (CBT), terapia de acceptare și angajament (ACT), psihoeducația, ascultarea activă și intervențiile care vizează dezvoltarea resurselor parentale și reducerea stresului. Unii cercetători afirmă că, în ceea ce privește cuplul conjugal, satisfacția dată de relația de cuplu este un puternic factor de protecție împotriva burnout-ului parental, prin urmare, în unele situații ar putea fi benefică și terapia de cuplu.