Ieri, în cadrul unui workshop extrem de interesant, pe tema traumei, unde s-a vorbit și despre importanța atașamentului securizant pe care orice copil ar trebui să-l aibă cu mama, sau cu persoana de îngrijire, a fost abordată și ideea de “părinte suficient de bun”.
Pentru ca un copil să ajungă să aibă un stil de atașament securizant este suficient ca părintele să fie “suficient de bun”, nu perfect, iar aceasta este o abordare foarte sănătoasă într-o lume a parentingului ce pune tot mai mult accent pe perfecțiune, perfecțiune care nu numai că nu există, dar ajunge și să pună o presiune uriașă pe părinți, și să ducă inevitabil la sentimente de vinovăție, rușine, eșec.
Dar ce înseamnă, până la urmă, părinte “suficient de bun”? Pentru că fiecare dintre noi avem definții diferite, percepții diferite, rezervoare emoționale de marimi diferite, nevoi și principii de viața diferite. “Suficient de bun” ar trebui să însemne să fii acolo chiar și când nu ești prezent fizic, să nu fi inconsecvent și imprevizibil, mai ales din punct de vedere emoțional, astfel încât copilul să știe mereu la ce să se aștepte din partea ta, să îl înțelegi și să-i satisfaci nevoile ținând cont de etapele sale de dezvoltare, să fii capabil să stabilești atât conexiuni puternice cu copilul, cât și limite sănătoare, însă cred că nu trebuie să ne consolăm doar cu asta și să considerăm că o oră, două de calitate petrecute cu copilul mic într-o zi sunt suficiente pentru ca acesta să-și dezvolte un stil de atașament sigur.
Când ne gândim la părinți, deseori ne imaginăm modele perfecte: părinți răbdători, disponibili permanent, capabili să înțeleagă fiecare nevoie a copilului. Donald Winnicott, pediatru și psihanalist englez, ne provoacă să privim lucrurile altfel. El vorbește despre „părintele suficient de bun”, părinte care este un adult care nu trebuie să fie perfect, ci prezent, adaptabil și capabil să ofere protecție emoțională, chiar și atunci când greșește.
Conceptul lui Winnicott pleacă de la ideea că copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți umani, care pot răspunde nevoilor acestora, dar care sunt și capabili să-și accepte propriile limite. Prin această „suficiență”, copilul învață nu doar siguranța, ci și cum să gestioneze frustrările și imperfecțiunile vieții.
Contează enorm calitatea, dar, consider eu, și cantitatea de timp investită în relația cu copilul, în special la vârste mici și foarte mici. Pentru că orice extremă este periculoasă, iar timpul, fie el și de calitate, în “doze” prea mici, tinde să se situeze într-una dintre extreme. Cu alte cuvinte, calitatea timpului petrecut cu copilul este de o deosebită importanță, dar nu exclude și nici nu înlocuiește importanța cantității, și invers, cantitatea de timp petrecută cu copilul nu înseamnă mare lucru în absența calității acelui timp. Nu există părinți perfecți, și ăsta este un lucru foarte în regulă, însă există părinți absenți, și acest lucru nu mai este în regulă.