Recitesc o carte care m-a emoționat profund la prima lectură, o carte pe care o recomand stăruitor tuturor copiilor bătrâni, adulții de azi, mai ales celor care nu au știut cum este să te hrănești și să crești la umbra protectoare a unei mame Copac-al-Vieții, axa în jurul căreia gravitează viața, așa cum este văzută mama în multe tradiții mistice ale lumii.
Las mai jos câteva fragmente care mi-au plăcut și cu care rezonez. Cartea e cu atât mai valoroasă cu cât e presărată cu foarte multe teste practice care te ajută să găsești niște răspunsuri acolo unde încă ai, în loc de amintiri, semne de întrebare.
“Copiii mici nu au perspectiva necesară pentru a înțelege toți factorii externi care influențează comportamentul oamenilor. Ei au convingerea greșită că, atunci când sunt răniți sau abandonați, trebuie să fie din cauza a ceva ce ei au făcut.”
“Aceștia ajung la concluzia că sunt răi sau imposibil de iubit. Sentimentul acesta nu este întotdeauna conștient, dar este adesea prezent pe un anumit nivel.”
“Prima noastră sarcină interpersonală este de a forma o legătură cu figura de îngrijire primară, aceasta fiind, în majoritatea cazurilor, mama. Această legătură este vitală supraviețuirii noastre, deoarece, ca bebeluși, suntem complet dependenți de altcineva pentru a ne satisface nevoile de bază.”
“De-a lungul timpului au fost efectuate multe cercetări pentru a analiza diferite comportamente și stiluri de atașament. Acesta are un impact deosebit asupra dezvoltării creierului, asupra sănătății mentale și asupra viitoarelor relații.”
“Partea creierului cel mai mult implicată în comportamentele sociale complexe este deosebit de sensibilă la aceste interacțiuni. Simplificând, aceste interacțiuni grijulii și bine acordate ne dezvoltă această parte a creierului care este responsabilă pentru abilitățile sociale importante și pentru inteligența socială. A avea un stil de atașament sigur este un lucru extrem de important, de la dezvoltarea neuronilor până la întărirea stimei de sine.”
“Procesul terapeutic prezintă anumite paralele cu relația mamă-copil, în sensul în care terapia e menită să satisfacă nevoile clientului, și nu pe cele ale terapeutului, în același mod în care mama este prezentă pentru a îndeplini nevoile copilului, și nu pe ale sale.”
“Întocmai ca Mama Bună, terapeutul relaționează cu noi într-un mod bine acordat, oferindu-ne spațiul necesar pentru exprimarea oricărui lucru imaginabil, fiind interesat de experiența noastră internă, și ajutându-ne să gestionăm trăirile dificile.”
“Unii cercetători din psihologia clinică sugerează că, așa cum mama acționează ca parte a sistemului nervos al bebelușului, și ca platformă pentru dezvoltarea copilului, terapeutul preia un rol asemănător, oferindu-i clientului experiența unor noi stări de conștiință și a unor noi moduri de relaționare și angrenându-l în niște stări împărtășite de ambele persoane din cabinet.”
