Una dintre cărțile mele preferate, la a cărei lectură revin din când în când, este “Gândire rapidă, gândire lentă”, scrisă magistral de Daniel Kahneman. Fascinat de modul în care funcționează creierul uman, dar mai ales de erorile în care ne induce fără ca noi să conștientizăm, de iluziile pe care ni le provoacă și pe care noi le percepem ca fiind reale, de felul subtil în care ne lăsăm manipulați de propria minte în încercarea inconștientă de a ne confirma anumite lucruri, Kahneman a reușit prin cercetările sale nu numai să se poziționeze în rândul intelectualilor de elită din lume, ci și să descifreze arta pe care acest maestru-păpușar care este creierul uman o pune în scenă prin propriile sinapse și ne dă de multe ori iluzia că avem o intuiție de excepție.
Mintea omului reconstruiește în permanență trecutul din încercarea de a da o coerență acțiunilor umane și un sens lumii în care trăiește. Poveștile deformate din trecut modelează viziunea noastră despre lume și așteptările noastre față de viitor. “Oamenii au tendința mai degrabă să creadă că talentul, prostia sau inteligența joacă un rol mult mai important decât norocul, și se concentrează mai mult asupra câtorva evenimente șocante care s-au petrecut, decât asupra nenumăratelor evenimente care n-au reușit să aibă loc.”
Oamenii se mint constant pe ei înșiși construind explicații superficiale ale trecutului și crezând că sunt adevărate. Dacă apreciem că o persoană este atrăgătoare si frumoasă, mintea noastră face automat presupunerea că acea persoană ar putea fi și competentă sau talentată.
„Mintea omenească nu se descurcă prea bine când are de-a face cu non-evenimente.” Faptul că multe dintre evenimentele importante care au avut loc implică decizii, tentează mai departe mintea omenească de a exagera rolul dibăciei și de a subestima rolul jucat de noroc în producerea rezultatului.
“Mintea care născocește narațiuni despre trecut este un organ creator de sens. Atunci când survine un eveniment neprevăzut, ne ajustăm imediat viziunea despre lume astfel încât să se acomodeze cu surpriza”.
O limitare generală a minții omenești este capacitatea sa imperfectă de a reconstitui stări trecute ale cunoștințelor sau ale opiniilor care, între timp, s-au schimbat. Odată ce mintea adoptă o nouă viziune despre lume, pierde automat o mare parte din capacitatea de a-și reaminti ceea ce obișnuia să creadă înainte de modificarea viziunii.
S-au făcut nenumărate studii legate de felul în care oamenii își modifică opiniile și s-a constatat că imediat după ce opiniile inițiale au fost influențate prin mesaje pro sau contra, oamenii nu mai au capacitatea de a-și susține opinia avută anterior. Când li se cere să reconstruiască părerile avute anterior, oamenii extrag din memorie opiniile lor actuale, și mulți chiar nu pot să creadă că inițial au avut altele.
Mecanismul creator de sens al creierului ne face să vedem lumea ca fiind mai ordonată, mai simplă, mai predictibilă și mai coerentă decăt este în realitate. Iluzia cuiva că a înțeles trecutul hrănește mai departe iluzia că poate să prevadă și să controleze viitorul. Aceste iluzii sunt liniștitoare, ele reduc anxietatea pe care am trăi-o dacă ne-am permite să recunoaștem pe deplin incertitudinea existenței.