Observ foarte des că oamenii au tendința de a confunda autocompasiunea cu autocompătimirea, sau chiar cu mila, iar acest lucru îi face nu numai să se izoleze de ceilalți în situații dificile de viață, când suportul celorlați ar putea fi un dar neprețuit, ci și să rabde cu stoicism perioade îndelungate, ruminând întruna, sau chiar să-și nege propriile emoții, gânduri și trăiri.
Mai mult, această confuzie duce deseori la o scădere a stimei de sine, sau la apariția unor sentimente de rușine și inadecvare. Autocompasiunea nu numai că nu are nimic în comun cu autocompătimirea, dar chiar s-ar putea spune că sunt două concepte opuse, situate în extreme diferite. Imperfecțiunea, eșecul, greșelile ar trebui să fie abordate de fiecare în mod natural și înțelegător, iar tonul emoțional al limbajului intern să fie unul blând și susținător. Una dintre cele mai mari probleme cu autocompătimirea este aceea că ea vine mereu la pachet cu autoînvinuirea, iar acest lucru tinde să îi facă pe oameni să se simtă izolați.
Când iau în considerare eșecurile și neajunsurile personale, aceștia au tendința de a se simți singuri pe lume și separați de ceilalți, crezând irațional că luptele lor sunt anormale în comparație cu luptele celorlalți, care par să treacă mai ușor prin situațiile generatoare de suferință. Din această perspectivă, autocompasiunea se distinge de autocompătimire, care implică regretul pentru propriile dificultăți și care, adesea, scufundă oamenii în propriile greutăți și probleme până în punctul în care uită că și ceilalți se confruntă cu probleme similare.
Cu toate că oamenii au tendința de a crede că încercarea de a-și rezolva dificultățile și problemele personale într-un mod plin de bunătate și blândețe este un semn de egoism, a avea grijă de nevoile proprii îi ajută pe oameni nu doar să reușească să aibă o viața echilibrată și plină de satisfacții, ci și să răspundă sănătos nevoilor altora. Studiile din ultimii ani au constatat că oamenii capabili de autocompasiune sunt percepuți de către partenerii lor ca fiind mai conectați emoțional, mai puțin detașați, și mai puțin geloși și agresivi verbal sau fizic decât cei lipsiți de autocompasiune.
Diferența dintre autocompasiune și autocompătimire este una esențială clinic, deși în limbajul cotidian sunt adesea confundate. Ele pornesc din locuri interioare foarte diferite și au efecte opuse asupra reglării emoționale și relației cu sine.
Autocompasiunea presupune să recunoști suferința fără a te identifica total cu ea. Este o atitudine de prezență matură, „îmi este greu” fără a transforma asta în „sunt defect”. Include trei dimensiuni fundamentale: conștientizarea durerii, o atitudine blândă față de sine și sentimentul de apartenență la condiția umană.
Autocompătimirea, în schimb, te fixează în suferință. Este o relație fuzională cu durerea: „mi-e greu” devine „numai mie mi-e greu”. Atenția se îngustează, iar experiența capătă un caracter izolat și autosuficient. Autocompătimirea caută alinare, dar o face prin retragere, ruminație sau comparație, ceea ce adâncește sentimentul de neputință și separare de ceilalți.
Pe scurt, autocompasiunea te apropie de tine fără să te închidă, în timp ce autocompătimirea te închide în tine fără să te aline. Prima susține reglarea emoțională și schimbarea; a doua menține stagnarea și izolarea.
Compasiunea de sine a fost, de asemenea, puternic corelată cu o mai mare satisfacție în relație. Alte cercetări sugerează că oamenii plini de compasiune față de propria persoană au tendința de a dezvolta obiective mai pline de compasiune în relațiile sociale, cum ar fi oferirea de sprijin social. Cercetările sugerează, de asemenea, că autocompasiunea promovează și comportamente corecte legate de sănătate. De exemplu, autocompasiunea îi poate ajuta pe oameni să urmeze până la capăt o dietă, să aibă o motivație intrinsecă atunci când vine vorba de practicarea unui sport, sau chiar să depășească problemele legate de dependențe.
Autocompasiunea implică întoarcerea directă către suferința proprie, fie că această suferința provine din eșecuri și greșeli personale, fie din dificultăți generale ale vieții, și acceptarea acestei stări cu blândețe, și conectare cu propria persoană în prezent. O persoană cu niveluri crescute de autocompasiune este capabilă să se raporteze la un factor de stres exact așa cum este el, în loc să evite emoțiile dureroase sau sa rumineze obsesiv propria suferință sau propriul eșec. Mai mult, o astfel de persoană este capabilă să-și ierte propriile slăbiciuni dacă are capacitatea de a se blama mai puțin, ceea ce face mai puțin necesară nevoia de a nega eșecul sau neajunsurile pe care le are.
Autocompasiunea, prin urmare, implică a fi atins de propria suferință și deschis față de aceasta, fără a o evita sau a te deconecta de ea, având în fundal dorința de vindecare și alinare a suferinței cu blândețe și cu bunătate.