Folosim foarte des clișeele şi certitudinile bine înfipte în mentalul colectiv atunci când “ne dăm cu părerea”, dăm sfaturi, punem verdicte, şi constat că asta se întâmplă, din păcate, mai ales printre acei “specialişti” care lucrează cu mințile şi cu sufletele oamenilor deşi nu au competențe, ci doar intenții bune, în cel mai bun caz.
Cel mai des folosit este celebrul “adevărul este întotdeauna la mijloc”. Problema cu aceste verdicte este că, în anumite cazuri, ele îi pot face foarte mult rău persoanei care este în terapie, dacă acest “verdict” vine tocmai dinspre persoana învestită cu o anumită putere și încredere, cel care este acolo pentru că se presupune că poate ajuta, adică psihologul sau terapeutul, spre persoana vulnerabilă și fragilă, adică clientul din terapie.
Este suficient să ne imaginăm cazul unei persoane care a trăit ani de zile lângă o persoana narcisică, sau lângă o persoană dependentă de substanțe sau alcool, sau lângă o persoană grav tulburată, sau cazul unei victime a unui abuz grav. Nu, în relațiile disfuncționale sau în cele care sunt în agonie adevărul nu este întotdeauna la mijloc. De fapt, foarte rar este acolo, iar mijlocul, după părerea mea, ar trebui să fie exact situația ideală, în care cei doi parteneri ar putea găsi armonia, liniştea şi echilibrul.
Cel mai des există, într-o relație care a ajuns să fie disfuncțională, două adevăruri distincte ale aceleiași povești, şi, paradoxal, ambele valide, ambele reale. Foarte des faptele, emoțiile şi lucrurile relevante relatate de doi protagonişti dintr-un cuplu sunt atât de diferite, încât dacă le-ai auzi separat, fără să ştii că provin din aceeaşi poveste, nu ți-ai da seama că acei oameni vorbesc despre aceeaşi relație.
În foarte multe cazuri, aceste adevăruri sunt situate fiecare în câte o extremă, iar dacă le suprapui vei constata ca la mijloc nu e niciun adevăr, e un vid, de fapt, nimic care să mai lege cele două versiuni.
Cred că, acolo unde se mai poate lucra ceva în terapie, tocmai ăsta ar trebui să fie scopul, aducerea acestor două adevăruri la intensități mai mici, astfel încât să se apropie de ceea ce le-ar putea da celor doi şansa de a se reconecta cumva, adică mutarea lor dinspre extreme spre mijloc.
Victima unei relații abuzive nu ar trebui încurajată să creadă că adevărul este undeva la mijloc în acea relație pentru că exact acest lucru o poate determina să se autoînvinovățească, să se întoarcă în acea relație, sau să accepte în continuare compromisuri care să-i scadă şi mai mult stima de sine şi care să-i fragmenteze şi mai mult structura personalității.
Iar acesta este unul dintre cele mai soft clişee, nu mai aduc în discuție celebrele “aşa a fost să fie”, “tot ce ni se întâmplă, se întâmplă cu un scop”, etc.
Eşti în zona de creştere, dar şi in zona de vindecare sau împăcare cu tine sau cu trecutul, doar atunci când reuşeşti să pui la îndoială tot ceea ce crezi că ştii, mai ales certitudinile negative despre tine şi despre ceilalți, şi să te întrebi în permanență, pus în fața acestor “adevăruri”, dacă oare chiar aşa stau lucrurile.
Oare chiar aşa este? De ce cred asta? Cele mai simple întrebări sunt cele care pot avea cel mai mare potențial de creştere. Nu degeaba prima întrebare care apare la puiul de om atunci când începe să vorbească este “de ce?”