A fi empatic. Empatie. Circulă atât de des termenul ăsta în mediul online, si uneori atât de fără sens, încât pare că încet, încet i se diluează semnificația și capătă valențe superficiale. Atâția life coach(i) și mentori de tot felul dețin cheile definiției empatiei și te ajută s-o obții in zece pași, încât pare, și ar trebui să fie, ceva la îndemâna tuturor. Și cu toate astea, nu e.
Consider că empatia se construiește nu numai prin relațiile timpurii de atașament, educație, modele și principii de viață sănătoase, ci și prin, sau mai degrabă prin ore nesfârșite de lectură, mai ales literatură, poezie, teatru, și, de ce nu, prin pasiunea pentru cinematografie. Empatia nu se dezvoltă înțelegând la nivel cognitiv o poveste de viață, drama cuiva, și poziționându-te în rolul de observator plin de milă, ci prin exercițiul acompanierii tăcute a suferinței celuilalt, exact exercițiul pe care cărțile, romanele, sau filmele, te “obligă” să-l practici. Să fii acolo, în poveste, fără a simți nevoia să consolezi sau să emiți păreri, să simți durerea celuilalt prin toți porii, fără însă a te lăsa înghițit de ea.
O persoană empatică simte dimensiunea dramei trăite de cel în suferință, profunzimea durerii pe care acesta o trăiește, fără a simți nevoia de veni din realitatea lui cu platitudini de genul “te înțeleg, dar alții trec prin lucuri mult mai cumplite”, “îmi dau seama că e greu, dar o să treacă”, “hai că nu e chiar sfârșitul lumii”, etc. A fi empatic înseamnă a trăi alături de cel în suferință, a fi acolo, prezent în acel moment, a ține de mână cu iubire și compasiune, fără a proiecta în paralel scene din filmul vieții tale, fără a judeca, și mai ales fără a simți satisfacția faptului că nu ți se întâmplă ție.
Consider că motivul pentru care există terapeuți care eșuează în construirea unei relații terapeutice autentice, și clienți care ajung să-și piardă încrederea în terapie, este tocmai faptul că acești terapeuți acționează, fără ca măcar să-și dea seama, din registrul compătimirii, nu al empatiei, acționând de sub umbrela imperiosului “nu te implica emoțional“, lucru care îl poate face pe client să se simtă, la un nivel foarte subtil, singur, judecat sau defect. Compătimirea te poziționează în afară durerii celuilalt, în timp ce empatia te coboară în tenebrele suferinței celui din fața ta. Or, empatia nu înseamnă nici implicare emoțională, nici detașare, ci pur și simplu prezență, conectare și compasiune pentru ființa umană din fața ta, sau ființa umană în general, atât de vulnerabilă și de fragilă.